Diagnosticul este procesul prin care se afla daca un pacient are o boala specifica. Un medic specialist prescrie un test pentru diagnostic sau pentru a exclude posibilele boli. De asemenea, testele de diagnosticare le permit medicilor sa evalueze daca tratamentul ales este eficient in oprirea progresului bolii, o metoda care a fost deja utilizata in mod obisnuit in tratamentul cancerului.
Dincolo de aceste scopuri ale testelor de diagnosticare, este important sa stim ca nu trateaza pacientii si nu vindeca bolile, ci reprezinta un pas catre ambele.
Procedura de diagnostic cuprinde mai multe proceduri si investigatii:
Istoricul medical al unui pacient este elementul cel mai util si important in efectuarea unui diagnostic precis, mult mai valoros decat examinarile fizice sau testele de diagnostic. Analiza istoricului medical este procesul de colectare a datelor care vor conduce la o intelegere a bolii si a procesului fiziologic care sta la baza acestuia.
Obiectivul este de a obtine o imagine precisa si cuprinzatoare a situatiei pacientului, inclusiv natura si durata simptomelor, factorii emotionali (inclusiv tipurile de stres) si afectiunile medicale trecute, care pot expune pacientul unui risc mai mare pentru anumite boli.
Analiza istoricului medical consta intr-o analiza a bolii curente, a bolilor din trecut, a istoricului familial de sanatate, mediul ocupational, istoric psihosocial etc.
Examinarea fizica va continua procesul de diagnosticare, adaugand informatii obtinute prin inspectie, palpare, percutie si auscultare. Cand datele acumulate din istoric si examenul fizic sunt complete, se stabileste un diagnostic initial si sunt selectate teste care vor ajuta la pastrarea sau excluderea diagnosticului respectiv.
Inspectia trebuie sa inceapa cu aspectul general al pacientului, starea de nutritie si postura. Semnele distinctive ale unei alimentatii deficitare pot indica o boala cronica. Nivelul slab de ingrijire sau starea slabita pot sugera depresie sau stima de sine scazuta. Apoi medicul trece la o examinare mai specifica a pielii – cautand roseata sau alte semne de infectie, caderea parului, ingrosarea unghiilor si examinarea alunitelor sau alte zone pigmentare.
Palparea este utilizata pentru a detecta sensibilitatea, spasmele musculare sau rigiditatea abdomenului, in general. Daca durerea abdominala este prezenta, palparea se incepe cat mai departe de durere pentru a localiza punctul de sensibilitate maxima. Palparea este, de asemenea, utilizata pentru detectarea si evaluarea leziunilor anormale la nivelul sanului, prostatei, ganglionilor limfatici sau testiculelor.
Percutia este o procedura de diagnosticare utilizata pentru a determina densitatea unei regiuni atingand suprafata cu lovituri scurte si ascutite si evaluand sunetele rezultate. In abdomen se poate utiliza pentru a detecta lichidul (ascita), o distensie a intestinului asa cum apare in obstructia intestinului sau o marire a ficatului.
Auscultatia este efectuata cu un stetoscop pentru a evalua sunetele produse de inima, plamani, vasele de sange sau intestine.
Testele de laborator pot fi utile pentru a face un diagnostic, dar, ca instrumente de screening pentru detectarea bolilor ascunse la indivizi asimptomatici, utilitatea lor este limitata. Valoarea unui test ca ajutor de diagnostic depinde de sensibilitatea si specificitatea acestuia.
Sensibilitatea este valoarea procentuala a persoanelor cu boala care au un rezultat pozitiv al testului (adica persoanele cu boala care sunt corect identificate prin procedura), iar specificitatea este valoarea procentuala a persoanelor fara boala care au rezultatul testului negativ. Daca un test este sensibil 100% si rezultatul testului este negativ, se poate spune cu certitudine ca persoana nu are boala, deoarece nu vor exista rezultate fals negative. In cazul in care testul nu este destul de specific, totusi, acesta va produce un numar mare de rezultate fals pozitive (rezultate pozitive ale testelor pentru cei care nu au aceasta boala).
Testul ideal ar fi 100% sensibil si 100% specific.Din pacate, nu exista un astfel de test. Valoarea normala pentru un test se bazeaza pe faptul ca 95% din populatia testata nu are boala, ceea ce inseamna ca 1 din fiecare 20 de rezultate de testare la persoanele sanatoase va fi in afara intervalului normal si, prin urmare, pozitiv pentru boala.
Proceduri precum endoscopia, laparoscopia si colposcopia folosesc instrumente optice, in general flexibile, care pot fi inserate in corp prin diferite deschideri, din punct de vedere natural sau chirurgical. Multe instrumente de diagnostic sunt dotate cu camere video mici care ii permit medicului sau chirurgului sa vizualizeze tesuturile examinate pe un monitor mare. Unele permit si biopsia tisulara, in care se va preleva o mica proba de tesut pentru studiul histologic, pe langa analiza vizuala.
Una dintre cele mai frecvent utilizate tehnologii de diagnosticare este radiografia. Radiografiile sunt foarte eficiente pentru obtinerea de imagini ale oaselor sau ale altor tesuturi specifice. Cu toate acestea, incapacitatea lor de a distinge intre diferitele tesuturi cu densitati similare limiteaza aplicabilitatea lor.
Cateva tehnici de imagistica foarte specializate, cum ar fi tomografia axiala computerizata (CAT), imagistica prin rezonanta magnetica (RMN) si tomografia cu emisie de pozitroni (PET), au inlocuit in mare parte radiografiile. Sunt utilizate impreuna cu agenti de contrast speciali, si sunt capabile sa realizeze imagini ale unor tesuturi selectate, cum ar fi arterele si venele in angiografie si tractul urinar in urografie.
Alte proceduri de diagnostic folosesc electrozi, traductoare sau unde sonore pentru a produce imagini si pentru a oferi informatii despre functia si structura anumitor organe. De exemplu, in electrocardiografie electrozii speciali conectati la un instrument de inregistrare sunt aplicati pe corp. O procedura cunoscuta sub numele de ecocardiografie se bazeaza pe transductia undelor sonore in semnale electrice pentru a inregistra informatii despre structura si functia inimii.